Graniţele naturale ale acestor grădini sunt largi; în mod natural, ele sunt completate spre nord de parcuri din zona temperată şi spre sud de teritoriile tropicale. Pot fi întâlnite în mod spontan pe ţărmurile Mediteranei europene, ale mării Caraibelor sau ale mării Chinei de sud. Din cauza climei aproximativ similare, ele împărtăşesc structuri destul de asemănătoare. Iată-le pe cele mai importante.
- O grădină mediteraneană vine întotdeauna la confluenţa dintre spaţiul util şi spaţiul estet. Astfel, ea combină trandafirii urcători cu terasările pentru legume şi recreerea cu cultivarea. Multe dintre aceste însemne se pot vedea în nord, în Grecia, în Italia şi în Turcia, unde terenul fundamentează rar construcţii de vegetaţie permanentă.
- Din cauza climei şi a folosirii, cu precădere, a plantelor anuale şi bienale, ierboase şi semi-lemnoase, grădinile mediteraneene câştigă în flexibilitate şi versatilitate. Îşi schimbă alura de la an la an, terasele îşi modifică panta şi zidurile culoarea florilor de piatră. Ce se păstrează este un efect de viaţă fragilă (şi, paradoxal, persistentă) ce traversează cu anotimpurile în nuanţe diferite.
- Plantele cunoscute la noi în ghiveci, ca laurul, măslinul, lămâiul, ficusul, copacul mimoză ş.a. sunt în aceste grădini prilej de umbră. Cu puţină grijă la condiţiile termice, ele pot fi aclimatizate şi la noi, pentru un efect similar.
- Structural, grădinile mediteraneene sunt covârşite de terase de piatră (în special calcar) sau lemn. Fie că susţin straturi de flori sau legume, fie că sunt gândite ca loc cu deschidere solară şi perspectivală pentru recreere, ele vin să completeze imaginea de linişte şi echilibru.
Cea mai serenă dintre grădini, grădina mediteraneană este insolită în modul de expunere a plantelor şi se simte bine în bătaia unui vânt uşor, cald. Dacă o alegeţi, veţi observa în scurt timp simplitatea cu care se completează cromatic plantele, soliditatea aproape istorică a pietrelor şi sensul firav şi feminin al întregului ansamblu.
