Prin caracterul lui nestatornic şi straniu, labirintul poate fi descoperit în grădini foarte îndepărtate tematic şi stilistic. A prins în Franţa şi Anglia, are o tradiţie milenară în China imperială, a explodat în grădinile coloniale din America centrală, îl putem găsi în Egipt, prin Asia mică, în Libia, Liban şi Maroc şi chiar în grădinile asiriene.
Jocul şi ascunderea coboară astfel în spaţiul grădinii. Înrudită în intenţie cu grădina secretă renascentistă, unde efectul ţinea de un set de iluzii optice care ascundeau privirii câţiva zeci de metri pătraţi din ansamblu, grădina labirint mizează desigur pe derută şi are o singură pretenţie: un teritoriu cât mai mare de desfăşurare.
Cel mai adesea, pentru crearea unei asemenea grădini se foloseşte gardul viu dur (buxus, fraxinus excelsior, alnus glutinosa, prunus padus etc.). Se creează, în general pe un teren drept, un desen al labirintului şi se plantează locul, lăsând specia aleasă să se dezvolte în voie. Alegeţi o singură specie, pentru coerenţă. Lăţimea aleilor poate fi de un metru, în timp ce grosimea finală a tufei ar trebui calculată în jur la 75 de cm.
După câţiva ani de la plantare, urmând tăierile anuale de conducere a plantelor, gardul este tăiat drept, la o înălţime de minim 2 metri şi pe laterale pentru a lăsa în urmă alei frumoase, drepte. Ca bază la alei, se poate folosi pietrişul alb.
Nu consumaţi întreg spaţiul grădinii pentru labirint. Scopul acestuia este de agrement sezonier; dacă acoperă întregul spaţiu tinde să devină uşor plictisitor. De asemenea, nu este o idee bună să împingeţi labirintul către marginea grădinii, unde, de cele mai multe ori umbra ar deranja atât la creşterea firească a gardului viu cât şi la aspectul de ansamblu. Dimensiunea ideală minimă pentru un atare loc este de 500 mp, desfăşuraţi într-o grădină de cel puţin 1500 mp.
