Rostul şi sensul grădinii franceze din zilele noastre îşi are justificarea în perioadele de avânt artistic şi în special economic şi geografic al Franţei Regelui Soare. În faţa unui orizont tot mai extins din colonii, ce nu lăsa să se înţeleagă natura de la marginea hărţii, nobilii francezi au reacţionat retrăgându-se în propriile spaţii şi căutând raţionalitatea, serenitatea şi ordinea.
Aşa a apărut geometria peisagistică franceză şi, odată cu ea, aleile precis delimitate, simetria, jocul formelor, respiraţia liberă a spaţiilor şi arhitecturile orizontale largi. Fiecare număr, fiecare linie, volumul oricărei plante poate fi supus prin inteligenţa grădinarului unui principiu de ordine strictă. De aici şi până la perfecţiune pasul este de bun simţ.
Grădina franceză face uz de o combinaţie destul de redusă, dar foarte prolifică artistic, de pietriş, apă regularizată, zidărie şi plante. Acestea din urmă vor fi tăiate strict pentru a urma desenul de ansamblu până în punctul unde ramurile îşi pierd sensul exploziv devenind unitate cromatică. În acelaşi fel, apa intră în aceste grădini pe canale, formând lacuri circulare sau pătrate şi fântâni cu statui de piatră, marmură sau granit.
Florile intervin sub formă de covor colorat, fapt ce leagă structurile acestea de grădinile Vienei sau ale Sankt Petersburgului. Din aceste motive, plimbarea sau îngrijirea unui asemenea spaţiu dovedeşte încă puterea omului în faţa naturii.
Şi totuşi, paradoxal, decorul poate fi agresat de tufe complicate de trandafiri, glicine sau rodii, iar scările, vasele de piatră şi rampele permit în proximitatea lor tufe neregulate de panseluţe şi crini. Locuri ale soarelui, ale verii şi ale aleilor deschise, ele aduc bucurie şi viaţă în aceeaşi măsură în care păstrează spiritul liber şi cugetul împăcat.
