Dincolo de Canalul Mânecii, şi, astfel, la doar câteva sute de kilometri de geometria grădinilor franceze, se desfăşoară la fel de impunătoarele grădini engleze. Două elemente au stat la baza apariţiilor acestor grădini: clima umedă cu temperatură constantă şi obsesia britanicilor pentru naturaleţe. Întâlnirea acestor două instanţe a dus la formele halucinante şi neregulate atât de cunoscute astăzi ale grădinii engleze.
În spatele acestei aparente dezordini sunt însă câteva elemente foarte precise şi cu o puternică valoare tradiţională. Cel dintâi este legat în mod firesc de vegetaţia abundentă. Sălciile plângătoare, grupurile sau pâlcurile de tufişuri neregulate, plantele căţărătoare, cele târâtoare, tufele de plante care atârnă intervin toate pentru un efect de explozie a naturii în spaţiul personal.
La baza sau în vecinătatea lor descoperim cel de al doilea simbol englezesc, şi anume aleile şerpuite, sinuoase, imprevizibile, ocolind vegetaţia în loc să o domesticească. Sensul de pitoresc şi de sublim, specific englezilor şi popoarelor germanice vine, iată, la întâlnirea dintre puterea naturii şi incapacitatea (cel puţin afişată) a omului de a o putea gestiona.
Stâncile şi chioşcurile camuflate în peisaj, rămăşiţele exotice ale unei pagode reduse ca dimensiune, pavilioanele chinezeşti, podurile acoperite, podurile arcuite, masele neregulate de arbori, toate vorbesc de aducerea naturii şi a curiozităţilor în spaţiul personal şi de prezervarea lor fără a ţine cont de anotimp. Concurat doar de grădinile uscate japoneze în ceea ce priveşte aderenţa la anotimp, parcul englezesc arată bine oricând, adecvându-se cu uşurinţă frunzişului bogat al verii sau ninsorilor uşoare.
Flexibilă în manieră şi versatilă în stil şi arhitectură, distinsă şi subtilă în eleganţă, grădina engleză este rustică şi modernă în acelaşi timp şi rămâne o excelentă soluţie pentru a transforma un spaţiu redus ca extindere într-un loc intim, de folosit oricând.
